Nu tolera un antrenoriat negativ! Ce trebuie sa faci in schimb?

„Oare de unde ne-a venit ideea asta cum ca pentru a-l face pe un copil sa se comporte mai bine, mai intai trebuie sa-l facem sa se simta prost?” – Jane Nelson

Discutam acum ceva timp cu un parinte de copil sportiv despre metodele de antrenoriat adoptate de antrenorul copilului sau. Parintele imi explica despre cum acest antrenor „conduce” echipa prin punerea presiunii asupra jucatorilor si prin insuflarea fricii, dar ca au castigat o multime de meciuri si li se ofera o multime de oportunitati. Parintele nu parea alarmat de acest comportament.

L-am intrebat daca acest comportament i se pare acceptabil.

„Nu prea, dar obtine rezultate bune in meciuri.”

Un an mai tarziu, ma reintalnesc cu parintele acelui copil, care imi spune de data asta sa-l ajut sa-si „repare” copilul.

„Sa repar ce, mai exact?”, l-am intrebat.

„Am nevoie sa „refaci” tot raul facut de acel antrenor. Ii lipseste increderea in sine, joaca experimental, si pare ca nu-i mai face deloc placere experienta acestui sport.”

Cat de mult bine i-as putea face eu intr-un timp atat de scurt pentru a putea reface raul facut de un antrenor in atatia ani de antrenamente cu el? M-am infuriat un pic. Parintele asta ar fi trebuit sa vada mai din timp raul pe care antrenorul il facea.

„E nevoie sa gasiti un alt antrenor.” I-am spus. N-as putea sa-l „repar” pe baiat intr-o saptamana. In plus, imediat ce ar ajunge inapoi la antrenamente, s-ar ruina tot ce as fi construit eu.

„Inteleg, dar este singura noastra sansa de a avansa in cariera sportiva, iar in plus, obtine si rezultate bune.”

In fine, am incercat sa lucrez cu copilul pentru a-i reconstrui increderea in sine si sa-l ajut sa gestioneze mai bine stresul. Dar intors la antrenoiatul repectiv, copilul a revenit la starea initiala.

Mult mai tarziu, parintele mi-a scris. Copilul dadea semne de depresie, lipsa increderii in sine, extenuare regulata, si pur si simplu nu-si mai dorea sa participe la meciuri si antrenamente. Cum s-ar spune, copilul era o cauza sportiva pierduta.

„Ai avut dreptate, ar fi trebuit sa gasim un alt antrenor cu multi ani in urma. E prea tarziu. Raul este facut.” Imi spune parintele.

Raul fusese deja facut acestui sportiv. Dar ar fi putut fi evitat.

Nu-mi pot imagina ce trebuie sa simta un parinte in aceasta situatie. Vina. Rusinea. Greutatea faptului ca si-a lasat copilul sa fie tratat atat de rau, cat si de abordarea pe termen scurt pe care a avut-o asupra sportului. A risipit totul pentru cateva trofee si promisiuni desarte ale unui viitor succes. Nu-mi pot imagina neajutorarea pe care parintele o simte acum ca copilul sau este in aceasta situatie si ca acele promisiuni au disparut.

Mai mult, nu-mi pot imagina lipsa de putere pe care un parinte o simte atunci cand nu poate lua atitudine si isi vede copilul tratat asa... si simti ca nu poti face nimic in legatura cu asta! Asa ceva nu am tolera la scoala sau la alte activitati extrascoalare, de exemplu orele de muzica sau dans. Atunci, de ce sa permitem asta in sport?

Nu exista loc in antrenoriat pentru adultii care trateaza copiii in acest fel. Singura modalitate de-a opri asta este ca parintii sa ia atitudine, nu doar pentru sportivul din prezent, ci pentru persoana care va deveni in viitor!

Ne dezamagim copiii atunci cand ignoram daunele foarte reale pe termen lung ale antrenoriatului abuziv pentru festivitati trecatoare si rezultate pe termen scurt. In plus, exista mult mai multi antrenori care nu abuzeaza verbal jucatorii obtinand aceleasi rezultate si, in acelasi timp, construind oameni excelenti.

Convingerea ca un comportament abuziv fata de copii este acceptabil atata timp cat obiectivele adultilor sunt atinse poate fi periculoasa. Vedem acest lucru in toate sporturile de tineret la toate nivelurile de joc. Atata timp cat copiii castiga, comportamentul inacceptabil nu numai ca este permis si iertat, dar in multe cazuri poate fi chiar sarbatorit si rasplatit. Este o viziune pe termen scurt. Acesta este un sprint catre linia de sosire gresita cand permitem mijloacelor gresite sa justifice scopurile gresite.

Stiinta afirma ca un antrenoriat negativ este un punct de vedere pe termen scurt.

Antrenoriatul negativ ofera, in cel mai bun caz, rezultate pe termen scurt. Sub presiune extrema, orice persoana poate sa performeze la ceea ce credem ca ar fi nivelul „optim” pentru o scurta perioada de timp, dar cercetarile arata ca la un moment dat stresul va fi prea mare pentru sportiv. Pe masura ce stresul continua sa creasca, performanta nu se va mai corela cu acesta. De fapt, performanta va „scadea” in clipa aceea invers proportional cu nivelul de stres.

Sportul este ca un maraton. Tinteste catre linia de sosire si nu va fi nevoie de vreun sprint. Practica rabdarea, fi empatic, si lasa sportul sa dezvolte alte aspecte care valoreaza mai mult decat cateva victorii: valori, aptitudini de viata, obiceiul excelentei, si comportamente care ii sunt benefice copilului atunci cand meciul s-a incheiat.

Cuvintele negative pe care antrenorii le folosesc in discursul cu tinerii nostri sportivi nu sunt pur si simplu spuse si apoi uitate. Ele sunt tinute minte. Si lasa urme. Se aduna pana cand sportivul nu mai are o voce proprie. Sportivul aude atunci numai vocea antrenorului. Acela este ecoul pe care il aude. Cuvintele negative opresc performanta si pe termen lung distrug „motorul” care pune in miscare copilul.

Ce ar trebui sa facem noi, ca parinti de copii sportivi?

1. Trebuie sa ne concentram pe dezvoltarea viitoare ca om si nu pe sportivul care este momentan sau pe rezultate. Ce ne dorim de la copiii nostri peste 20 de ani? Cand mingea nu se mai roteste si viata isi intra in scena, abilitatile lor sportive devin abilitati necesare vietii? Sportul ofera oportunitatea uriasa de a construi trasaturi de caracter, dar numai daca facem din asta o prioritate si nu din „rezultate”.
2. Trebuie sa evaluam echipele si cluburile in functie de cum dezvolta viitorul om si nu in functie de daca au pe termen scurt acele rezultate de care vorbeam mai sus. Cand evaluam un antrenor, trebuie sa tinem seama de aceleasi standarde pe care le aplicam oricarui adult care poate avea o influenta asupra copilului nostru.
3. Trebuie sa fim avocatul copilului nostru. In loc sa ne stresam asupra timpului de joc care li se ofera sau asupra pozitiei lor in echipa, trebuie sa ne asiguram ca fac parte din mediul potrivit care ii va ajuta sa se dezvolte si sa creasca in oamenii uimitori care ne dorim sa fie.
4. Trebuie sa gasim un antrenor care sa-i ajute sa iubeasca jocul mereu. In primul si in primul rand, trebuie sa iubeasca jocul si sa se tina de acesta, iar antrenoriatul negativ, de obicei, ii indeparteaza de sport.

Gandeste-te la conversatia pe care o vei purta cu copilul tau peste 20 de ani. Cand privesti inapoi la cariera sa sportiva si la lectiile invatate. Cand vei evalua daca a meritat cu adevarat. Iti vei cere scuze ca nu l-ai mutat de la antrenorul acela cu un discurs negativ mai devreme? Sau vei fi recunoscator ca a avut o experienta cu un adult uimitor care l-a ajutat sa si devina acest om minunat? A meritat sa dai la schimb fericirea si succesul copilului tau pentru „rezultatele” sportive ale catorva turnee de tineret?

Asadar, va invit pe toti sa reflectati la asta si sa nu va mai simtiti neputinciosi in a lua decizia corecta.

Mai multe despre antrenoriat si parentingul sportiv puteti gasi in categoria MENTAL COACHING din blog.

Curiosi sa aflati mai multe? Pe mine ma poti gasi si pe Facebook, dar si pe Instagram, locurile unde postez constant tot felul de chestii interesante.